Philosophy of Engineering and Artifact
in the Digital Era


an exploratory workshop

2009 February 6-8
“Stefan cel Mare” University of Suceava
 

George Ceausu

 

Modelul Substanţă-Energie-Informaţie în analiza sistemelor complexe

Modelul SEI (Substanţă-Energie-Informaţie) este compus din trei noţiuni tradiţional invocate, într-o bună filiaţie aristotelică, în calitate de categorii. Fiind noţiuni cu extensie maximală, indefinibile prin alte genuri proxime, categoriile au un statut diferit faţă de celelalte noţiuni. Celui care întâlneşte în domeniul său noţiuni reale specifice, cum ar fi cea de „substanţă chimică”, îi rămâne neclar faptul dacă substanţa, în general, este o noţiune reală sau ficţională. Pe de altă parte, practicantul ştiinţelor socio-umane, lucrând mai ales cu texte şi comportamente, dispreţuieşte adesea modelul unei „realităţi” derivate din categorii, preferând scheme constructive cu parametri ai comunicării şi cogniţiei (emitent-receptor, semnificant-semnificat, sens direct sau figurat) - scheme în care termenii modelului de mai sus nu se mai regăsesc.

O supoziţie de bază a discursului literar, cea a „textului ca invenţie semiotică”, încurajează apariţia unor opuşi ai realului de tipul ficţionalului, imaginarului şi irealului; ceea ce sporeşte dificultatea accesului la un „real” conceput ca tablou al lumii contemporane subiectului cunoscător. Într-o primă parte a lucrării, luând în discuţie distincţia dintre ştiinţele reale (realiste) şi cele sermocinale („ale discursului”) la nivelul revoluţionarei noţiuni de sistem, punem în evidenţă faptul că parametrii semiotici „camuflează”, de regulă, coordonatele modelul SEI, în comportamentul unui agent inteligent care, adesea, este numit „fiinţă umană”.
A

stfel, delimitarea obiectului fizic pune destul de mari probleme unui subiectul cunoscător - agent scufundat într-un mediu în care se află răspândite obiectele cunoaşterii. Subiectul cunoscător depăşeşte statutul cunoscătorului individual, intrând în corelaţie cu alţi subiecţi. În secolul al XX-lea, din cauza perspectivei induse de mecanica ondulatorie şi de teoria particulelor elementare, delimitarea subiect / obiect are de suferit: destul de multe experimente ilustrează cât de grosiere sunt simţurile noastre şi chiar aparatele construite pentru prelungirea lor. Relaţia noastră cu particula (elementară) şi cu unda vizează un comportament realist în lume - “lumea” fiind un concept total care se cere a fi reconstruit prin comparaţie, adesea irelevantă, cu părţile sale. Când rostim continuum spaţio-temporal, am definit deja un sistem independent şi minimal de categorii pentru a figura noţiunea sofisticată de „realitate fizică”. În acest punct, corelarea sistemului SEI cu continuumul spaţio-temporal este obligatorie.

În spatele „decorului” reprezentat de mediu se află un subiect cunoscător secund, cel care încearcă realizarea depăşirii de sine prin accesul parţial sau total la divinitate. Acest nou subiect cunoscător, prin intermediul căruia putem construi cópii ale lumii noastre, se poate numi “Dumnezeu” - ceea ce nu este obligatoriu. De fapt, „duplicarea lumilor” este o activitate curentă pentru fiinţa umană, datorită diversităţii punctelor de vedere din spaţiul social şi a necesităţilor de conciliere.
Cu un alt prilej, am detectat în literatura fantastică şi SF trei tipuri de lumi „gemene” (prin raportare la lumea noastră): fizice, psihice sau sociologice. „Lumile gemene” repun în discuţie principiul identităţii al lui Leibniz prin raportare la modelul SEI. Cea mai largă relaţie care se poate concepe în spiritul Principiului Identităţii este:


            S º E º I


(unde „º” denotă o relaţie mai slabă decât identitatea, şi anume echiordonarea noţiunilor) iar relaţiile derivate sunt


            S º E; E º I ; S º I


când se pune problema coexistenţei a doi termeni (adică substanţa şi energia descriu acelaşi aspect al realităţii, de exemplu). Ne propunem să ilustrăm situaţiile descrise mai sus prin teorii consistente şi incomplete, trecând de la o logică bivalentă la una polivalentă; în sfârşit, de o logică precisă la una nuanţată sau fuzzy.

În continuare, prin organism vom desemna sistemul complex alcătuit din corp şi psihic, încercând acomodarea noţiunii la modelul SEI. Organismul este o noţiune biologică sau medicală nu întotdeauna acceptată ca atare de simţul comun. Unii sunt monişti (suprapun corpul peste psihic), alţii, dualişti (despart corpul de psihic) iar alţii, trialecticieni, cum se autodeclară Ştefan Lupaşcu. Putem lucra şi cu modele ale organismului mai „vaste” din punct de vedere numeric, dar ne oprim aici. Am pus în evidenţă trei concepte (organismul, corpul şi psihicul) confruntate cu principiul identităţii. În The Concept of Mind (1949), Gilbert Ryle pune în evidenţă o eroare categorială pe care o numeşte mitul „fantomei din maşină”: considerarea minţii ca fiind fiind o entitate separată de corp, în condiţiile în care fiinţa umană are o singură existenţă. Filosofia limbajului comun sau filosofia simţului comun readuc în discuţie, în spaţiul anglo-saxon, probleme de tipul existenţei psihicului în spaţiu sau în timp, a posibilităţii unei descrieri mecanice a acestuia, a caracterului său public sau privat. Mai mult decât atât, din largul inventar de metode ale psihologiei, o parte dintre ele, în frunte cu „metoda introspecţiei”, ajung să fie contestate.

Considerăm că, prin prisma datelor ştiinţifice actuale, există serioase premise pentru “îmbunătăţirea” unor teze discutate pe larg de Ryle, Wiitgenstein şi alţi „filosofi ai simţului comun”. Ne referim la patru teze pe care le enunţăm în forma următoare: (T1) şi corpul, şi psihicul sunt situate în continuumul spaţio-temporal: noţiunea de „corp” invocă cu prioritate spaţiul iar „psihicul”, timpul; (T2) şi corpul, şi psihicul admit descrieri mecanice, însă “mecanica psihicului”, atât ondulatorie cât şi corpusculară, este mai sofisticată; (T3) corpul şi psihicul pot fi observate şi în mod public, şi în mod privat, primul în mod preponderent public şi cel de-al doilea în mod preponderent privat ; (T4) prin introspecţie, o persoană are acces nemijlocit (însă destul de dificil) la autocunoştere, dar accesul la cunoaşterea celorlalte minţi rămâne destul de problematic. De aceea metoda introspecţiei, care dă psihologiei aura (poate nemeritată) de „ştiinţă obiectivă” ar putea fi contestată iar psihologia, ca „enciclopedie culturală”, ar putea fi scufundată în filosofie.

                                                                                 

[BACK]